Psalmul 23 Domnul este Pastorul meu

DOMNUL ESTE PĂSTORUL MEU

Psalmul 23

Ioan Balaciu – Zărand – 2008 01 27 am

Psalmul 23 este probabil cel mai iubit text al Vechiului Testament. Este corespondentul lui Ioan 3.16 din Noul Testament. Este iubit pentru că este scurt, dinamic, uşor de memorat. Este iubit pentru că vorbeşte despre o relaţie personală cu Dumnezeu pe care fiecare credincios doreşte să o aibă. Este un psalm foarte personal. Vorbeşte despre mine şi Domnul. Nu cuprinde alte persoane.

Psalmul 23 este iubit şi pentru că nu se concentrează pe probleme ci pe soluţii. Cât de bine te simţi când ai probleme să-ţi vorbească cineva despre soluţii! De aceea, Psalmul 23 ne face bine întotdeauna. David a fost şi el un om cu probleme, însă Domnul i-a oferit soluţii. Nu ştiu când a scris David psalmul acesta: la tinereţe sau la bătrâneţe. Ştiu precis însă că ne face bine tuturor: şi celor tineri şi celor bătrâni.

 Psalmul 23 este iubit şi pentru că nu este un psalm teologic. Este foarte practic. Vorbeşte despre experienţa noastră cu Dumnezeu în procesul de trăire a vieţii. Nu este despre ce credem. Este despre cum trăim. David şi-a avut propria lui experienţă cu Domnul, aşa cum fiecare din noi o avem. L-a cunoscut pe Domnul din tinereţea lui. Poate că nu fiecare din noi am avut harul acesta. Important este să avem o asemenea experienţă.

Relaţia lui David cu Domnul a fost una puternică de la-nceput. Vă amintiţi încrederea lui în Dumnezeu pe când lupta cu leul şi cu ursul pe vremea când păştea oile tatălui său. Vă amintiţi cum l-a biruit pe Goliat în Numele Domnului Oştirilor. Vă amintiţi cum Domnul l-a uns împărat şi l-a făcut biruitor în lupta cu Saul. Toate aceste experienţe i-au marcat viaţa.

Viaţa noastră este marcată de asemenea, de experienţele pe care le avem cu Dumnezeu. Creştinismul nostru este dat de soluţiile pe care le primim din partea lui Dumnezeu la problemele noastre şi de modul în care le aplicăm la trăirea de fiecare zi. Nu este nici o filozofie. Trăirea arată credinţa pe care o avem.

Psalmul acesta este iubit pentru că este viu. Se referă la viaţa reală. Dumnezeu mi-a pus pe inimă să predic duminica aceasta din Psalmul 23. Iubesc psalmul acesta pentru că este povestea vieţii mele. Am avut parte de  experienţe cu Dumnezeu încă din tinereţea mea. Vă chem şi pe dvs. la o trăire reală cu Dumnezeu. Vă chem la un creştinism veritabil. Vă chem la o relaţie cu Dumnezeu puternică care să ne determine viaţa.

Când spun aceasta nu mă refer la faptul de a citi mai mult biblia, de a veni mai des la biserică, de a ne ruga mai mult. Toate aceste lucruri sunt doar mijloace pentru atingerea scopului. Scopul este cultivarea relaţiei de intimitate cu Dumnezeu, trăirea unei vieţi de parteneriat cu Dumnezeu cu privire la toate elementele vieţii până în cele mai mici detalii.

Psalmul 23 ne ajută la aceasta. Cineva spunea că Psalmul acesta este atât de important încât ar putea fi considerat una dintre cele 7 minuni ale lumii, pentru că are putere să ne schimbe viaţa. Este adevărat lucrul acesta. Mă rog ca Dumnezeu să-Şi facă lucrarea! Mă rog ca Dumnezeu să-şi binecuvânteze Cuvântul cu putere! Vă rog să priviţi fiecare bucăţică din psalm ca pe o bucăţică de revelaţie. Deschide-ţivă inima şi aşteptaţi ca Dumnezeu să vă vorbească în mod direct şi personal prin mesajul acesta! Dumnezeu ne poate schimba viaţa!

Haideţi să trecem la elementele textului:

Domnul este Păstorul meu

Încă de la-nceput suntem introduşi într-o problemă de relaţie de mare intimitate: „Domnul este Păstorul meu”. Fiecare om tânjeşte după o asemenea relaţie. Religie înseamnă relaţie. Relaţia este între om şi Dumnezeu. Dumnezeu este prezentat aici ca „Domnul”. Dumnezeu are multe nume în Biblie: Jehova, Elohim, El Şadai. Nu este folosit nici unul dintre ele aici. Nu este vorba despre Dumnezeul cel Mareşi Puternic care a creat cerurile şi pământul. Este vorba despre Dumnezeul cel iubitor care ni se oferă pe Sine într-o relaţie de iubire. Este vorba de „Domnul”.  

„Domnul este”. Este vorba de timpul prezent. „Domnul” se apropie de mine acum şi aici. Domnul este cu mine în prezent. Nu oarecând în trecut sau cândva în viitor. Totul este foarte precis: „Domnul este” prezent în relaţie chiar acum şi aici. El este pe „on”. Ce mângâiere este să ştim lucrul acesta.

„Domnul este” prezent în relaţie chiar acum şi aici. El este pe „on”. Ce mângâiere este să ştim lucrul acesta.

„Domnul este Păstorul meu”. Interesantă relaţie: oaie – Păstor. Oare de ce metafora aceasta. Nu este singurul loc în biblie unde creştinii sunt consideraţi „oi” (Ioan 10). Oaia are o natură diferită de a multor alte animale. Oaia este diferită de porc, de vulpe, de lup. Oaia are un anume caracter compatibil cu ce ar trebui să fie un creştin. În schimb, oaia este un animal fără orientare. Se rătăceşte uşor: „fiecare îşi vedea de drumul lui”, Isaia 53.6. Oaia nu are direcţie. Nu ştie de unde vine şi unde merge. Oaia este mulţumită cu sine. Mănâncă ce găseşte în faţa ei. În plus, oaia nu are instictul pericolului. Nu-i pasă ce i se poate-ntâmpla. Oaia nu are un sistem propriu de apărare. Nici măcar nu ştie să strige. Preferă mai degrabă să tacă. În ciuda caracterului bun al naturii sale, oaia este extrem de vulnerabilă. Are mare nevoie de protecţie. Oaia nu se poate descurca fără păstor. Nevoia de păstor este atât de mare încât nu se poate concepe ca oaia să se descurce singură într-o asemenea lume.

De aceea ne este dată ilustraţia aceasta. Domnul Isus a spus: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”, Ioan 15.5. Tot El a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun”, Ioan 10.14. Isus ne iubeşte. El Şi-a dat viaţa pentru noi: „Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi”, Ioan 10.10. Expresia: „Domnul este Păstorul meu” presupune o relaţie de cunoaştere: „Îmi cunosc oile şi ele mă cunosc pe Mine”, Ioan 10.14. Isus ne cunoaşte natura, temperamentul, caracterul. Isus ne cunoaşte familia: părinţi, bunici, fraţi şi surori. Isus ne cunoaşte bucuriile şi necazurile. Isus ne cunoaşte trecutul şi cunoaşte calea spre viitor. El ştie totul despre noi în trecut şi cunoaşte calea pe care urmează să mergem. Iată de ce este imperios necesar pentru noi ca „oi” să ne menţinem într-o strânsă legătură cu Păstorul.

Nu voi duce lipsă de nimic

Să facem un pas mai departe: „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”. Vă rog să ridicaţi mâna cei care puteţi spune: „Domnul este Păstorul meu”. Mulţumesc. Vă rog să ridicaţi mâna acum cei care puteţi spune: „nu duc lipsă de nimic”. La ce se referă expresia aceasta? Cu siguranţă nu se referă la o viaţă de lux. Ştiţi cui le lipsesc cele mai multe lucruri? Celor bogaţi. Oamenii mai săraci se mulţumesc cu mai puţin. Oamenilor bogaţi în schimb le lipsesc multe lucruri. Cu cât au mai mult cu atât le lipsesc mai multe lucruri. Este interesant, nu-i aşa? Psalmistul se referă aici la altfel de bogăţii decât cele materiale.

Avem aici o promisiune. Dacă în experienţa mea de viaţă se va dovedi că Domnul este cu adevărat Păstorul meu, consecinţa unei astfel de trăiri va fi că: „nu voi duce lipsă de nimic”. Tot ce Păstorul intenţionează să-mi dea, va ajunge la mine. Nu voi fi lipsit de nici unul din lucrurile pe care Păstorul are planificat să mi le dea.

Faptul acesta este o certitidine. În măsura în care voi fi tot mai mult dăruit  Domnului prin a-mi cultiva relaţia cu El, mă voi bucura tot mai mult de El şi voi beneficia tot mai mult de binecuvântările ce decurg din această relaţie. Faptul că „Domnul este Păstorul meu” în prezent, îmi garantează faptul că „nu voi duce lipsă de nimic” din prezent către viitor. Lucrul acesta îmi aduce siguranţă şi mângâiere.  

De fapt, întregul psalm este o prezentare a ce primesc din partea Domnului ca urmare a faptului că-mi este Păstor. La ce anume mă conduce. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom urmări împreună enumerarea beneficiilor faptului de a-L avea pe Isus ca Păstor şi vom ajunge cu siguranţă la aceeaşi concluzie cu psalmistul: „paharul meu este plin de dă peste el” sau „da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele”.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă

Una dintre beneficiile faptului că Isus îmi este Păstor, este purtarea de grijă pentru toate cele necesare vieţii. Trăind într-o lume materială, mintea noastră fuge imediat înspre nevoile fizice. Dumnezeu ştie acesta şi nu exclude pâinea de fiecare zi de pe lista purtării de grijă. Expresiile „El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă” se referă şi la purtarea de grijă pentru lucrurile necesare vieţii, simbolizate aici prin hrană şi băutură, fără de care nu se poate trăi.

Mesajul din spatele acestor expresii este însă cu mult mai profund. Domnul Isus ne poartă de grijă şi pentru nevoie spirituale, sufleteşti, cu mult mai importante decât cele materiale. Isus a spus: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, Matei 4.4. „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui”, Ioan 4.34.

Isus a spus de asemenea: „Eu sunt Pâinea vieţii„, „Eu sunt Pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”, Ioan 6.48, 51. Femeii samaritence la fântână Isus i-a spus: „Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-I va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică„, Ioan 4.13-14.”

Expresiile „păşuni verzi” şi „ape de odihnă” se referă la Hristos, la Fiinţa Lui, la Dumnezeu care mi se dăruie pe Sine. Nu este uşor să înţelegem lucrul acesta pentru că n-a fost înţeles nici atunci. Nu putem trăi fără resurse. Resursa noastră spirituală este El, este Hristos, este Persoana Lui, nu altceva, nu altcineva şi nu alte lucruri. Suntem chemaţi să ne legăm de El, să ne-nfruptăm din El, să ne hrănim cu El.

Isus a spus: „După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine”, Ioan 6.57. Isus trăieşte prin Tatăl şi noi trăim prin El. Este vorba despre Viaţă din Dumnezeu, nu altceva, nu mai puţin decât atât. Nu putem trăi o viaţă dumnezeiască pe pământul acesta fără resurse dumnezeieşti. Relaţia pe care o avem cu Isus este o relaţie divină. Tocmai de aceea am spus că înţelegerea Psalmului 23 ne poate schimba viaţa.

Nu este vorba despre ce putem procura noi. Nu este vorba despre laptele şi pâinea, pe care le cumpărăm de la alimentara. Nu este vorba despre eforturile noastre religioase de a trăi o viaţă morală şi de a fi plini de râvnă pentru lucrare. Nu acesteasunt resursele prin care trăim o viaţă de relaţie. Nu!

Problema se pune cu totul altfel. Suntem mlădiţe în viţă. Suntem chemaţi să ne tragem seva din El, să rămânem în El, Ioan 15. Hristos ni se oferă pe Sine să ne hrănim din El, să ne bucurăm de prezenţa Lui, să ne saturăm cu bunătatea Lui, să fim fericiţi în El. Hristos în Fiinţa Lui răspunde nevoilor noastre cele mai profunde de cunoaştere, de adevăr, de călăuzire. A ne găsi împlinirea în El ne aduce liniştea, siguranţa, „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere”, Filipeni 4.7, indiferent care sunt problemele zilnice prin care trecem. Acestea sunt „apele de odihnă” la care se referă psalmistul.

Iată cum ajungem la împlinirea promisiunii: „nu voi duce lipsă de nimic?” Păstorul cel Bun în Sine satisface toate nevoile noastre spirituale. În Hristos avem soluţia la tot ce avem nevoie să ştim, să avem, să facem. „Voi aveţi totul deplin în El în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii”, Coloseni 2.10.

Îmi înviorează sufletul

Este minunat să fim în relaţie cu Domnul. Este minunat să putem spunem : „Domnul este Păstorul meu”. Este minunat să ştim că avem „totul deplin în El”. Aceasta este partea de teorie. Sună frumos. În practică însă suntem săraci din punct de vedere spiritual, suntem slabi, suntem lipsiţi de vlagă, suntem uscaţi şi goi. Recunoaştem aceasta. Ce este de făcut?

Dumnezeu are o veste bună pentru noi. Un alt beneficiu al relaţiei cu Hristos este că: „Îmi înviorează sufletul”. Ne restaurează. Cât de necesar este lucrul acesta. Ni se întâmplă să trecem prin perioade de slăbiciune în care să nu avem nici o plăcere de a ne ruga, de a citi biblia, de a merge la biserică. Ne coborâm atât de uşor din Duhul în firea pământească! Suntem atât de vulnerabili şi atât de uşor de ispitit! Facem atâtea alegeri proaste încât nu mai ştim ce-i de capul nostru! După aceea, ne pocăim, ne mărturisim păcatul înaintea Domnului, dar suntem în ceaţă. Ştim că Dumnezeu este nemulţumit. Nu mai ştim dacă suntem iertaţi. Nu mai avem habar unde suntem în relaţia cu Domnul. Sunt dureroase aceste stări. Nu suntem aşa pentru că asta vrem. Nu suntem aşa pentru că ne place. Ce este de făcut?

Unul din modurile în care Păstorul ne slujeşte este să ne restaureze. A restaura înseamnă a aduce ceva la starea iniţială. Bunul Păstor ne-a iubit atât încât Şi-a dat viaţa pentru noi. Nu ne lasă acum când a pus în noi natura Sa prin naşterea din nou, când a pus în noi Duhul Său, când a mijlocit înfreptăţirea noastră înaintea tatălui. Se apleacă cu gingăşie spre noi şi ne restaurează. Ne aduce de la poziţia „din fire” din nou la poziţia „în Duhul”. Ne aduce de la starea „de necredinţă” la starea „de credinţă”. Ne face să înţelegem că nu suntem „respinşi”, ci suntem „acceptaţi” şi „iubiţi”. Ne ridică din starea „de amărăciune” şi ne umple din nou sufletul „cu bucurie”. Ne aduce de pe tărâmul minciunilor satanei pe tărâmul adevărului lui Dumnezeu. Aceasta face Păstorul.

Suntem în adevăr slabi! Suntem vulnerabili în calea ispitelor! Avem nevoie de ajutor! Să nu descurajăm însă. Ajutorul ne este oferit de către Păstor. Mai întâi ni se oferă pe Sine ca hrană şi băutură. Ne cheamă să ne extragem resursele din El ca să fim puternici. Dar dacă nu ne-am hrănit destul, dacă nu am ajuns încă la împlinire, dacă nu suntem atât de puternici pe cât am putea fi, El are milă de noi şi ne ridică, ne restaurează.

Haideţi să nu mai privim la noi înşine! Haideţi să nu ne propunem să nu mai cădem! Haideţi să nu ne luăm noi angajamente! Haideţi să nu ne mai autopedepsim! NU ajută la nimic! Dimpotrivă! Haideţi să privim la Isus! Haideţi să ne cultivăm relaţia cu El şi mai profund! Haideţi să ne încredem în purtarea de grijă şi în restaurarea Lui, pentru că El „Îmi înviorează sufletul”.

Psalmul 23 vorbeşte despre o profundă relaţie de cunoaştere. Duhul Sfânt ne ajută să-l cunoaştem pe Păstor şi să ne cunoaştem pe noi înşine. Tot Duhul Sfânt ne ajută să-nţelegem că „mântuirea vine de la Domnul”, Iona 2.9. Cel care a luat iniţiativa, Cel care ne-a acordat har, Cel care ni S-a dat pe Sine în moarte, este Acelaşi cu Cel care ni se pune la dispoziţie ca resursă de Viaţă. Tot El este şi Cel care ne ridică, ne împrospătează, ne pune din nou picioarele pe stâncă, ne reînvie speranţa. Slavă Lui!

Nu putem face abstracţie de slăbiciunile noastre. Să nu facem abstracţie însă nici de bunătatea lui Dumnezeu. Oricui i se poate întâmpla să cadă. I s-a-ntâmplat lui David şi i s-a întâmplat lui Petru. Ni se întâmplă şi nouă într-o formă sau alta. Să nu ne grăbim să judecăm. Să facem mai degrabă ce a făcut David. A mers cu pocăinţă înaintea Domnului şi L-a rugat: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!„, Psalmul 51.12.

Cineva a spus că „este mai mult har în inima lui Dumnezeu, decât păcat în inima omului”. Lucrul acesta este adevărat: „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Cristos, Domnul nostru”, Romani 5.20-21.

Problema disciplinei bisericeşti este greşit înţeleasă de mulţi. Cine este născut din nou şi are Duhul Sfânt în el, poate să fie restaurat, pentru că are în el viaţa lui Hristos. Orice copil al lui Dumnezeu poate să cadă în ispită şi poate fi minţit de satan să nu-şi mai cultive relaţia de intimitate cu Dumnezeu. Misiunea bisericii nu este de a face pe procurorul şi a trece la acuzaţii. Misiunea bisericii este să-l ajute să-şi refacă relaţia de intimitate cu Dumnezeu prin a-l scoate din minciună şi a-l ajuta să îmbrăţişeze adevărul lui Dumnezeu.

Avem şanse mult mai mari să întoarcem la Domnul un frate care este deja al Domnului, chiar dacă a căzut în păcat, decât să întoarcem la Domnul pe cineva care este în lume şi care nu este născut din nou. Haideţi să ne smerim înaintea Domnului! Haideţi să ne apropiem cu drag de cei căzuţi. Haideţi să-I dăm ocazie Domnului să-i restaureze prin noi şi să le învioreze sufletul.

Mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina Numelui Său

Vă rog să observaţi ce urmează: Un pasaj extraordinar! O altă traducere spune:

Din relaţia noastră cu Domnul rezultă o nouă cale de viaţă. Chiar şi atunci când am căzut şi am fost restauraţi avem nevoie de a şti pe ce cale să mergem.  De aceea, psalmul continuă cu: „mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său”.

Din păcate, oaia nu are un sens al direcţiei. Nu ştie unde să meargă. Oaia nu are ţintă unde trebuie să ajungă. Tendinţa noastră este să urmăm instictul firii pământeşti, al sinelui mai degrabă decât pe cel al Duhului. Ignorăm Cuvântul lui Dumnezeu, trecem uşor peste semnalele trimise de conştiinţă, ne hrănim mintea cu lucruri lumeşti. Nu suntem în stare să ne ţinem de o cale. Ce este de făcut? Ajutorul vine din partea Păstorului: „mă povăţuieşte pe cărări drepte” sau într-o altă traducere: „mă conduce pe calea neprihănirii”.

Nu avem o dreptate a noastră care să fie acceptată înaintea lui Dumnezeu ca să primim îndreptăţirea. La fel, nu avem o dreptate a noastră care să ne menţină îndreptăţi. Dumnezeu ne-a pus în cont neprihănirea lui Hristos. Dumnezeu ne menţine pe calea neprihănirii. Moartea lui Hristos este temelia pentru obţinerea neprihănirii prin credinţă. Viaţa lui Hristos şi trăirea Lui în noi este temelia pentru trăirea unei vieţi de sfinţenie.

Păstorul cel Bun ne oferă purtarea de grijă şi restaurarea. El ne oferă şi călăuzirea. Pentru foarte mulţi creştini problema aceasta este greu sau greşit înţeleasă. Călăuzirea lui Dumnezeu nu constă atât de mult în a ni se spune ce avem de făcut în procesul de trăire a vieţii, cât are a face cu Călăuza, cu Persoana lui Hristos care ne însoţeşte pe cale şi care nu poate să trăiască decât o viaţă de neprihănire în şi prin noi, atunci când noi ne lepădăm de sine şi ne dăm la o parte.

Secretul umblării pe calea neprihănirii este lepădarea de sine: „dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze”, Luca 9.23. Calea neprihănirii este o cale necunoscută pentru noi. Dumnezeu ne conduce pe unde doreşte El dar tot El ne spune şi ce trebuie să facem. Aceasta înseamnă a nu mai avea o viaţă proprie. Înseamnă a trăi în dependenţă de El. Calea neprihănirii este calea crucii. Domnului Isus Îi este cunoscută această cale. Să nu ne fie frică să mergem pe ea pentru că duce la glorie. Tocmai despre aceasta este vorba. Despre glorie.

De ce credeţi că Domnul este Păstorul nostru? De ce ne duce la păşuni verzi şi mănoase? De ce ni se dăruie pe Sine ca hrană? De ce ne duce la ape de odihnă. De ce ne restaurează atunci când cădem? De ce ne conduce pe cărări drepte? Răspunsul la toate aceste întrebări este unul singur: „din pricina Numelui Său”. Ce înseamnă aceasta?

Aspectul acesta este foarte important. Care credeţi dvs. că este cel mai important lucru din univers pentru Dumnezeu? Să fie apreciat! Să fie slăvit! Să fie recunoscut ca Dumnezeu, că are totul în Sine, că nu-I lipseşte nimic, că este fericit! Dumnezeu este sfânt, este strălucitor, este, este, este. Dumnezeu este satisfăcut de Sine. Toate acestea la un loc formează slava, gloria Sa.  

Mai am o întrebare: „Care credeţi dvs. că este cel mai important lucru pe care îl aşteaptă Dumnezeu din partea noastră?” Să-I lăudăm Numele! Să-I dăm glorie! Să-L recunoaştem aşa cum este! Să-L onorăm! Aceasta este cel mai bun lucru pe care-l putem face: Să-L lăudăm pe Dumnezeu în mod direct şi să ne lăudăm cu El înaintea oamenilor.

Dumnezeu este lăudat când suntem satisfăcuţi „în El” şi când alegem de bună voie să mergem pe calea neprihănirii. Este vorba aici de o relaţie de mare intimitate între om şi Dumnezeu, care se împleteşte în procesul de trăire a vieţii de pe pământ şi care nu se va rupe niciodată. Este vorba despre o cunoaştere a inimii lui Dumnezeu şi a voiei Lui care ni se descopere înăuntrul nostru, în interior. O cunoaştere artificială va da naştere la o religie artificială. Cunoaşterea lui Dumnezeu este o cunoaştere vie, reală, împlinitoare, care ni se descoperă înăuntrul nostru prin revelaţie.

În Vechiul legământ cunoaşterea lui Dumnezeu era una exterioară. Ea venea prin lucruri din exterior: legea scrisă pe table, jertfele, preoţii, templul. Toate aceste  lucruri erau lucruri exterioare. În Noul legământ cunoaşterea lui Dumnezeu vine direct înăuntrul nostru. Legea ne este scrisă în inimă. Duhul este înăuntru. Nattura divină este înăuntru. Cunoaşterea este una personală, lăuntrică, profundă, inconfundabilă, dătătoare de viaţă.

Biblia este cartea lui Dumnezeu. Totuşi ea nu este Dumnezeu Însuşi. Pentru lăuntrul nostru, Biblia este exterioară. Dumnezeu poate să ne vorbească prin Biblie, dar nu neaparat. Cineva poate să citească Biblia şi să nu primească nici un Cuvânt din partea lui Dumnezeu. Citind Biblia putem cunoaşte multe lucruri despre Dumnezeu.

Adevărata cunoaştere este atunci când Duhul lui Dumnezeu ia cuvântul pe care îl citim din biblie şi îi dă viaţă în interior. Abia atunci Cuvântul acela este un cuvânt viu care hrăneşte, înviorează, întăreşte. Aceasta înseamnă: „Domnul este Păstorul meu”. În baza acestei relaţii de intimitate, Dumnezeu ne conduce pe calea neprihănirii.

Numele lui Dumnezeu este slăvit numai de o inimă care-I cunoaşte inima. Dumnezeu este slăvit numai în cunoştinţă de cauză. Orice adevărată laudă are o motivaţie, un argument de mare greutate care este conform cu realitatea. Dumnezeu nu primeşte închinarea artificială. Numele lui Dumnezeu este slăvit numai atunci când alegem de bună voie şi în cunoştinţă de cauză să mergem pe calea neprihănirii oricât de mult ne-ar costa. Când trăirea noastră este aşa cum este: „din pricina Numelui Său”, am ajuns deja pe un munte, suntem la înălţime. Ghici ce urmează?

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii

Viaţa este formată din urcuşuri şi coborâşuri. Călăuzindu-ne pe calea neprihănirii, Păstorul cel Bun ne conduce prin munţi şi prin văi: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii”. Expresia „chiar dacă” ne arată clar că există posibilitatea de a trece prin experienţe neplăcute. Oricând ni se poate întâmpla orice. Nimic nu este garantat.

Faptul că suntem creştini nu înseamnă că suntem scăpaţi de pericole. Psalmistul spune în 34.19: „De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scapă totdeauna din ea”. Isus a spus: „în lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, Ioan 16.33.

Când psalmistul dă de necazuri, schimbă pronumele. Până acum a vorbit despre Domnul: El mă paşte în păşuni verzi; El mă duce la ape de odihnă; El îmi înviorează sufletul; El mă  povăţuieşte pe cărări drepte. De la punctul acesta înainte se relaţionează altfel faţă de Păstor: „nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine! Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie; Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; Tu îmi ungi capul cu untdelemn; Tu îmi umpli paharul de dă peste el”.

Când suntem în necaz, teologia nu ne ajută prea mult. Avem nevoie de ceva mai concret. Avem nevoie de El mai aproape. În suferinţă schimbăm pronumele. Când eram pe păşuni verzi vorbeam despre El. Când suntem în vale nu mai este suficient să vorbim despre El. Vrem să vorbim cu El. Lucrul acesta este bun. Este şi mai bine să vorbim cu Dumnezeu la fel de intim şi în vremurile bune, nu doar în suferinţă.

Nu mă tem de nici un rău căci Tu eşti cu mine

Indiferent cât de adâncă este valea, când începem să vorbim cu Dumnezeu şi ştim că ne aude, dispare frica şi disperarea: nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine”.   Avem percepţia aceasta: „Tu eşti cu mine”. Nu suntem singuri în vale. Nu suntem abandonaţi. Nu este o întâmplare unde suntem. Păstorul este împreună cu noi. 

Nu ne mai este frică. „Valea umbrei morţii” nu mai este o sperietoare pentru noi. Este doar o umbră a morţii, a vrăjmaşului. Nu ne poate atinge. Păstorul este cu noi: „Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie”. Toiagul este pentru duşmani, iar atingerea cu nuiaua ne face bine. Ştim că Păstorul este cu noi. Dacă este umbră, înseamnă că de undeva vine lumină: „Isus este lumina lumii”, Ioan 8.12. Isus este cu noi şi atunci când umblăm prin vale. Nu ne este frică de umbre. Suntem copii ai luminii!

David şi-a avut şi el văile lui. A fost aproape de moarte atunci când a fost persecutat de Saul. A fost aproape de moarte atunci când fiul său Absalom a-ncercat să-i ia împărăţia. Dumnezeu a fost alături de el. Şi pe noi Dumnezeu ne poate trece prin fel de fel de-ncercări. Unui frate păstor de la Cluj i-a murit fiul la numai 21 de ani. Unui frate păstor de la Oradea i-a murit soţia într-un accident. Dumnezeu este însă cu noi prin orice am trece. Dumneezu este suveran şi are toate lucrurile sub control. Să ne încredem în El. Există lucruri pe care nu le putem învăţa decât în vale. Dumnezeu ştie de ce trebuie să ne conducă exact pe acolo pe unde suntem în momentul acesta. Să nu disperăm.

Alexandăr Soljeniţen a fost un geniu, un mare artist. În ciuda comunismului din Rusia, el a fost creştin. A fost închis într-o închisoare de maximă securitate şi i s-a luat orice posibilitate de comunicare. Nu radio, tv., ziare, telefon. Nu pix, hârtie. Nu  conversaţie. Colegii de muncă nu aveau voie să vorbeascăă cu el. Îi era tare greu. S-a gândit la sinucidere, dar nu putea pentru că era creştin. Atunci a plănuit să fugă în aşa fel ca să fie observat ca să-l împuste gardienii. Voia să moară. Nu mai putea. A venit o zi în care a zis: acum este momentul. În clipa când voia să fugă, un coleg prizonier l-a luat de haine şi s-a uitat adânc în ochii lui. Pe moment a înţeles că Domnul l-a trimis ca să nu facă gestul acela. S-a liniştit. Trei zile mai târziu a fost eliberat la Geneva în Elveţia.

Nu ştiu cât de adâncă este valea prin care treci. Însă Domnul este cu tine. Nu abandona lupta, nu-ţi pierde cumpătul. Schimbă mai degrabă pronumele. Nu te mai gândi doar la Dumnezeu. Vorbeşte cu Dumnezeu. Spune-I tot ce ai pe suflet. Varsă-ţi sufletul înaintea Lui şi El te va întări.

Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei

Nu puteţi crede ce urmează: „Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei”. Domnul pregăteşte pentru noi un ospăţ la ieşirea din vale. Până la urmă vom constata că a meritat. Când mergem pe calea Domnului alegem varianta câştigătoare întotdeauna. Domnul are multe binecuvântări pentru noi.

Cu cât Îl cunoaştem mai intim pe Domnul, cu cât avem o mai strânsă legătură cu El, cu atât viaţa noastră va deveni o sărbătoare, un ospăţ continuu, chiar şi când trecem prin vale, pentru că Domnul este Bucuria noastră. „Fericirea mea este să mă apropiu de Domnul”. Domnul i-a spus lui Avraam: „Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare”, Genesa 15.1.

Dar unde sunt duşmanii? Atunci când trăim o viaţă de totală dependenţă de Dumnezeu, nimic altceva nu mai contează. Nimeni şi nimic nu ne poate lua ce Dumnezeu are planificat să ne dea, pentru că este suveran. În acelaşi timp, iubirea lui Dumnezeu curge prin noi pentru cei care ne fac bine sau rău, nu contează. Viaţa noastră nu mai este determinată în nici un fel de nimeni şi de nimic altceva decât de Domnul. Avem un ospăţ necurmat. Da, ei, cei care au vrut să ne facă rău sunt acolo. Sunt martori ai lucrării Domnului în viaţa noastră. Sunt martori ai ospăţului nostru de viaţă care nu se mai termină. Sunt ruşinaţi şi uluiţi.

Îmi ungi capul cu untdelemn

Păstorul are pentru noi tot ce este mai bun: „Îmi ungi capul cu untdelemn”. Ne dă alinare sufletului. Ne pune balsam pe rană. Ne mângăie. Ne încurajează. Ungerea Lui poate să însemne însă şi un fel de percepţie a voiei Sale intenţionale. Privim în ochii Lui şi înţelegem ce vrea să spună, ce aşteaptă de la noi să facem: „voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt şi ştiţi orice lucru” 1 Ioan 2.20. Este o intimitate deosebită aici.

Si paharul meu este plin de dă peste el

Nici că se putea altfel: „Si paharul meu este plin de dă peste el”. Expresia de legătură „şi” ne conduce spre singura concluzie posibilă. Când suntem într-o asemenea relaţie de intimitate cu Domnul, nu putem decât să fim pe deplin satisfăcuţi „în El”. Promisiunea: „nu voi duce lipsă de nimic” de la începutul psalmului a devenit realitate în viaţa noastră în urma experienţelor cu Dumnezeu.

Am primit din partea Domnului provoziile necesare, pacea sufletului, protecţie de pericole, prezenţă călăuzitoare, paradisul, un ospăţ necurmat. Cu adevărat: „paharul meu este plin de dă peste el”.

Da, fericirea si îndurarea mă vor însoti în toate zilele vietii mele

Sunt cu adevărat fericit! „Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele”. Sunt încântat de Domnul şi sunt împlinit în El. Nu am nici o problemă nerezolvată din trecut şi nu am nici o problemă pentru viitor, pentru că: „îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele”.

Întreaga noastră relaţie cu Dumnezeu se bazează pe caracterul Său, pe bunătatea Lui, pentru faptul că a avut milă de noi. Nimic din toate acestea nu este meritul nostru. Totul vine de la El, pentru că ne-a acordat îndurare, pentru că este bun. Să nu uităm niciodată lucrul acesta! De aceea „în El” ne găsim fericirea şi împlinirea. Suntem siguri de iubirea Sa pentru noi. Suntem siguri de harul Său. Suntem siguri că fericirea şi îndurarea ne vor însoţi în toate zilele vieţii noastre”.

Şi voi locui în casa Domnului până la sfârsitul zilelor mele

Care ar putea să fie hotărârea finală pe care am putea-o lua după ce am ajuns într-o astfel de relaţie cu Dumnezeu? Nu ne vom despăţi niciodată: „voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele”. Aceasta nu înseamnă că ne facem locuinţa la biserică. Aceasta înseamnă că dorim să ne menţinem în această relaţie până la sfârşit. O cântare de-a noastră spune: „casa mea şi cerul Lui, tot ce-avem e una!” Amin!

Read Full Post »

Judecatori 1. Cum se explica starea prezenta a bisericii

Introducere (1-2)

„Dupa moartea lui Iosua…” Iosua a fost acela care a preluat comanda poporului si sub conducerea lui Israelul ajunge in lumea noua, in Tara Promisa. Erau mostenitori ai Tarii. Domnul le-o datuse insa ei trebuia sa intre in stapanirea ei izgonind dusmanul, pe Canaaniti. Iosua murise si acum poporul, fiecare semintie trebuia sa intre in stapanirea partii ce le-a cazut la sorti.

Veti spune poate „cu ce ne ajuta pe noi acest pasaj al Vechiului Testament?”

Warren Wiersbe il vede pe Iosua ca „o imagine a Domnului nostru Isus Hristos Care a castigat victoria asupra pacatului pentru noi si ne-a dat odihna noua care ne-am increzut in El.” Ca si Iosua, Domnul nostru a murit dar a si inviat, S-a inaltat la dreapta Tatalui iar noua ne-a ramas responsabilitatea sa revendicam mostenirea, sa cucerim „pamantul” care ne-a fost dat de Tatal.

Textul de fata ne prezinta o istorie a luptei pentru eliberare din pacat. Dupa ce am fost mantuiti nu am fost scapati deplin de vicii si pacate ci prin Duhul Sfant primim putere sa castigam „teren” si sa „izgonim” pacatul din viata noastra pentru a capata odihna.

Parcurgand aceste etape ale luptei vom putea intelege cum sa fim biruitori dar vom vedea si ispitele ce duc la robie spirituala.

O istorie a luptei pentru eliberarea de pacat

Informatii preliminare

…copiii lui Israel au intrebat pe Domnul…

Ascultare de Domnul. Trebuie sa lamurim de la bun inceput ca victoria asupra pacatului si puterea de a izgoni dusmanul depinde de colaborarea cu Domnul Dumnezeu. Trebuie sa fim in partasie cu Domnul, in ascultare de Domnul. Si asta chiar daca nu mai exista Iosua printre noi, chiar daca Domnul Isus nu mai este fizic printre noi.

Nu exista odihna fara lupta. Israelitii au inteles foarte clar ca ei trebuie sa lupte. Intre noi si pacatul este o lupta si nu este alta alternativa. Noi trebuie sa fim constienti ca suntem in vreme de razboi si trebuie sa luptam.

…”cine dintre noi sa se suie intai …ca sa porneasca lupta cu ei?”

Inceperea luptei este responsabilitatea noastra. Pacatul s-ar putea sa dea impresia ca nu vrea sa lupte insa este doar o capcana, o inselaciune. Pacatul nu se prezinta niciodata in haine de razboi ci in toalete alese, senzuale. Tu insa trebuie sa lupti.

„…Domnul a raspuns…”

Domnul vine in ajutor celor ce lupta impotriva pacatului. Atata timp cat suntem inscrisi in lupta corecta Domnul este de partea noastra si dispus sa ne indrume spre biruinta. Trebuie sa lamurim- Domnul este doar de partea acelora ce lupta. Pentru ca vom vedea ca nu este cu cei care fac compromis cu pacatul.

Prezentare

Pentru ca sa putem intelege mai usor doresc mai intai sa prezint ideea mesajului. In felul acesta ne va fi mai usor sa urmarim dezvoltarea argumentului

Doi cate doi, vom prezenta atitudinea pe care fiii lui Israel o au in acest razboi. Fiecare din aceste prezentari reprezinta anumite etape din lupta impotriva pacatului.

De asemenea vom observa ca spre finalul prezentarii predomina mai mult infrangerile si compormisul. Vom incerca sa analizam cauzele infrangerilor si sa vedem modul in care aceste etape se reflecta in viata crestinului.

1. Iuda si Simeon (3-20) Biruitori impreuna.

Erau frati de la aceeasi mama- Lea se numea mama lor.

Iuda si Simeon ne invata ca in lupta impotriva pacatului ai nevoie de ajutorul fratilor de credinta. Nu poti duce singur razboiul. Biruinta este gustata individual insa lupta trebuie purtata impreuna.

v.3 si Iuda a zis fratelui sau Simeon: „Suie-te impreuna cu mine in tara care mi-a cazut la sorti si sa luptam impotriva Canaanitilor si voi merge si eu cu tine in tara care ti-a cazut la sort.” Si Simeon s-a dus cu el.

Iuda isi da seama ca amandoi au un dusman comun si mai au parinti comuni. Astfel ei se afla de aceeasi parte a baricadei luptand impotriva dusmanului.

De apreciat modul in care Iuda cere ajutorul- in asa fel incat sa-l primeasca:

Smerenia in fata dusmanului

In fata provocarii acesteia Iuda recunoaste limitele sale si de aceea cere ajutorul fratelui sau Simeon. Este o dovada de smerenie sa nu te supraestimezi in fata pericolului ci sa-ti evaluezi realist puterile.

Un pas spre victorie este sa recunosti ca nu poti birui singur pacatul ci ei nevoie de fratii tai, de partasia bisericii.

2Tim.2.22 fugi de poftele tineretii si urmareste neprihanirea, credinta, dragostea, pacea impreuna cu cei ce cheama pe Domnul dintr-o inima curata.

Iuda a exprimat verbal cererea de ajutor inaintea lui Simeon. Doar simpla recunoastere a limitarilor nu este suficienta daca nu exista si o exprimare verbala a cererii de ajutor inaintea fratilor nostri. Nu trebuie sa asteptam ca fratii nostri sa ghiceasca nevoile noastre.

Iacov 5.16 marturisiti-va unii altora pacatele si rugati-va unii pentru altii ca sa fiti vindecati.

Rostul problemelor– Domnul ar fi putut sa le dea tara fara lupta. Lupta impotriva unui dusman comun insa vedem ca ofera posibilitatea ca fratii sa se uneasca. Lupta cu dusmanul este menita sa ne smereasca si sa lucreze la unitatea fratilor. In probleme trebuie sa iti cauti fratii si sa le ceri ajutorul.

La cati dintre dvs vi s-a cerut ajutorul in rugaciune sau cu un sfat in ce priveste lucrurile spirituale? Cine dintre dvs ati cerut ajutor altora in domeniul spiritual, probleme de familie…etc? Ai tu un mentor in care sa ai incredere si sa dai socoteala de viata ta? Sau esti tu vrednic de incredere sa poti fi un mentor?

Credinciosia fata de Domnul

…suie-te impreuna cu mine in tara care mi-a cazut la sorti si sa luptam impotriva Canaanitilor…

Iuda exprima dorinta de implinire a voiei lui Dumnezeu. Iuda nu cere ajutorul lui Simeon pentru a implini ce nu este dupa voia Domnului. „A lupta impotriva Canaanitilor” era foarte clar voia lui Dumnezeu.

Ca sa chemam fratii la unitate trebuie sa ne asiguram ca ii chemama sa ni se alature in implinirea voiei sfinte a Domnului. Adesea ne gasim ca ne invitam fratii sa ni se alatura in lupte strambe. Trebuie insa sa ne asiguram ca suntem in tabara Domnului si nu impotriva Lui.

Iuda exprima dorinta de a lupta cot la cot in lupta sfanta. El spune „sa luptam” nu „sa lupti.” Iuda era dispus sa lupte cu toate fortele, cu toate puterile impotriva dusmanului.

Trebuie sa ne cercetam daca vrem cu adevarat sa luptam impotriva pacatului si nu doar sa cerem ajutorul. Nu pot altii lupta in locul tau. Te pot doar ajuta insa lupta este a ta.

Dragostea frateasca

…si voi merge si eu cu tine in tara care ti-a cazut la sort.

Iuda este constient de nevoia fratelui sau– Simeon. Chiar daca acesta nu si-a exprimat-o: Simeon avea si el de luptat cu acelasi dusman de temut. Simeon accepta aceasta presupunere si convingere de fapt a lui Iuda- dovada de smerenie si din partea lui Simeon.

Unitatea se realizeaza intre fratii iar nevoile ii apropie unul de altul. Noi trebuie sa intelegem ca nimeni nu poate purta aceasta lupta cu pacatul de unul singur. Uneori am vrea ca altii sa creada ca noi ne descurcam singuri insa adevarul este ca avem nevoie unii de altii in lupta impotriva pacatului.

Evrei 10.25 sa nu parasim adunarea noastra cum au unii obicei ci sa ne indemnam unii pe altii si cu atat mai mult cu cat vedeti ca ziua se apropie.

Iuda nu doar ca este constient de nevoia fratelui sau dar mai mult de atat isi ofera serviciile pentru a-i veni in ajutor. Adevarata dragoste stie nu doar nevoile ci este dispus sa ajute.

Gal.6.2 Purtati-va sarcinile unii altora si veti implini astfel legea lui Hristos.

La o astfel de cerere raspunsul lui Simeon a fost afirmativ- „si Simeon s-a dus cu el.” Ce urmeaza apoi? Un lant de victorii: Domnul a dat in mainile lor pe…Canaaniti si fereziti la Bezec, Ierusalimul, canaanitii care locuiau muntele, tinutul de miaza zi si campia, Hebron…pe Sesai, Ahiman si Talmai, …Debirul, Tefat, Horma…etc. A fost nevoie de aprox.20 de versete ca sa enumere victoriile purtate de alianta Iuda si Simeon.

Acesta ilustreaza crestinul incepator care pretuieste partasia frateasca, cu sinceritate si in smerenie apeleaza la ajutorul fratilor si impreuna castiga teren spiritual. El, prin Duhul ajunge biruitor peste cetatile multor vicii din fiinta lui. Traieste de acum o viata de biruinta si odihna spirituala prin izgonirea dusmanului.

2. Beniamin si Iosif (21-26) [Nu ma deranjeaza / Biruinta]

Acestia reprezinta o alta etapa in lupta impotriva dusmanului. Si ei sunt fii ai aceleeasi mame- Rahela.

Trebuie sa observam ca apare individualismul. Nu mai lupta impreuna ci fiecare trib in parte. Probabil ca nu este de mirare ca acolo unde apare individualismul apare pentru prima data si infrangerea, predomina infrangerea.

De asemenea observam ca desi sunt frati totusi se deosebesc in ce priveste lupta spirituala. Daca fratele tau de corp este lumesc asta nu inseamna ca si tu trebuie sa fii la fel. Sau daca fratele tau de corp este spiritual asta nu garanteaza si biruinta ta.

v.21 fiii lui Beniamin n-au izgonit pe Iebusitii care locuiau la Ierusalim si Iebusitii au locuit in Ierusalim cu fiii lui Beniamin pana in ziua de azi.

v.22 Casa lui Iosif s-a suit si ea impotria Betelului si Domnul a fost cu ei.

Domnul este cu cei care lupta si nici de cum cu cei care aleg compromisul. Nu se spune ca Domnul ar fi fost cu Beniamin insa ni se spune ca Domnul a fost cu Iosif care s-a suit impotriva Betelului. Domnul este alaturi de cei care lupta si nu de fricosi.

1Pet.5.8-9 Fiti trezi si vegheati pentru ca protivnicul vostru diavolul da tarcoale ca un leu care racneste si cauta pe cine sa inghita. Impotriviti-va lui tari in credinta stiind ca si fratii vostri in lume trec prin aceleasi suferinte ca voi.

Iosif n-a avut ajutor, nu stiu daca a cerut sau nu la fratele sau (care se pare ca era cam comod) insa a dorit sa lupte, s-a sculat la lupta si a primit ajutor de la Domnul printr-un pagan. Domnul trimite ajutor celor care nu primesc ajutor dar vor sa lupte– un om care iesea din cetate le vine in ajutor.

Iata „un crestin” care deschide drumul pentru compromis cu pacatul. Are curajul sa fie primul dar nu va fi ultimul caci dupa el multi vor intra. Pe unde intra o oaie intra si restul.

„Beniamin” si-a permis luxul sa cocheteze cu dusmanul, are curajul sa convietuiasca cu pacatul. Este comod si nu vrea sa lupte. Stie de biruintele lui Iuda si Simeon insa el crede ca exista si o alta cale pentru odihna spirituala, crede ca se poate sa mostenesti Canaanul fara sa lupti impotriva pacatului.

Care avea sa fie viitorul semintiei lui Beniamin? Care este viitorul celor care convietuiesc cu pacatul? Capitolele 19-21 din cartea Judecatori arata tragedia ce a urmat in aceasta semintie astfel ca despre ei, fratii lor ajung sa spuna „Doamne, Dumnezeul lui Israel, pentru ce s-a intamplat asa ceva in Israel, sa lipseasca astazi o semintie intreaga din Israel?” (21.3)

3. Manase si Efraim (27-29) [profitam de ei / in mijlocul nostru]

Daca va intrebati care era mama lor- Asnat se numea, sotia lui Iosif. Manasitii reusesc cu trecerea timpului sa castige plata unui bir iar Efraimitii ii accepta in mijlocul lor.

Primii care au acceptat compromisul au fost se pare Beniamitii. Manasitii le urmeaza exemplul:”Manase n-a izgonit nici el…” Manase urmeaza exemplul beniamitilor.

Atitudinea noastra fata de dusman lasa un exemplu. Ce fel de exemplu lasam fratilor nostri? Ce fel de exemplu lasam urmasilor nostri?

Urmand exemplul acelora ce nu aveau pe Domnul de partea lor au ales si ei sa nu aiba pe Domnul de partea lor. Nu ni se spune ca Domnul a fost cu Manasitii dupa cum nu ni se spune ca ar fi fost cu beniamitii. Chiar daca au reusit sa castige o plata de bir- totusi Domnul nu era cu ei.

Cand ne ganditm sa urmam un exemplu sa analizam in detaliu si complet acel exemplu intrucat si consecintele vor fi aceleasi. Daca imit viata unui artist voi avea si soarta unui artist, daca am ravnit la linistea unui beniamit am respins automat si partasia lui Dumnezeu.

Evrei 12.3-4 Uitati-va dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea pacatosilor o impotrivire asa de mare fata de Sine pentru ca nu vucma sa va peirdeti inima si sa cadeti de ovoseala in sufletele voastre. Voi nu v-ati impotrivit inca pana la sange in lupta impotriva pacatului si ati uitat…

Manase si Efraim este crestinul care coboara stacheta. El nu se mai uita la exeplul initial al Domnului nostru Isus Hritsos si nici la cei ce au pazit credinta. Ajung sa se multumeasca cu modele mediocre, urmeaza pe cei  care au ajuns sa faca compromis pe calea credintei.

El vede ca in viata unora exista pacat si totusi merg inainte. Astfel Manase ii urmeaza exemplul si ca sa isi adoarma constiinta ia o plata de bir de la pacatul lui. Adica zice el- nu strica sa mai fur putin, sau sa mint, sau sa curvesc- de altfel si altii beniamiti fac asta si este ok- nu strica sa mai castig si eu ceva. E-adevarat, pacatul aduce profit pentru lumea de acum.

In cele din urma Efraim, crestinul ajuns la aceasta etapa primeste pacatul „sa locuiasca in mijlocul lui” in inima lui. Ii pregateste un loc separat si special pentru pacat si viciu cu gand sa primeasca si chirie de le acestea.

Astfel ajunge crestinul sa nu mai lupte pana la sange in lupta impotriva pacatului.

4. Zabulon si Aser (v.30-32) [ei intre noi +bir /noi intre ei -bir]

Unul este din Zilpa si altul din Bilha- cele doua tiitoare. Aceasta etapa a luptei spirituala accenueaza falimentul. Spre sfarsitul pasajului se repeta tot mai des refrenul „n-a izgonit …n-a izgonit nici el… n-a izgonit nici pe… nici pe…”Incepe sa apara de trei ori termenul de „bir” Acesta era un compromis pe care copiii lui Israel au inceput sa-l faca. De fapt ajunsese la moda.

Zabulon preia exemplul efraimitilor si lasa pe canaaniti sa locuiasca „in mijlocul” lui. Spre deosebire de efratiti, Zabulon reuseste sa castige si un bir.

In cazul aseritilor faptul ca au refuzat sa izgoneasca dusmanul a avut consecinte mult mai neplacute. Ei nu reusesc sa castige un bir, insa mai rau de atat textul spune „si aseritii au locuit in mijlocul Canaanitilor…v.32″

Observati nuanta? Pana acum o consecinta a faptului ca nu au izgonit pe dusman era ca dusmanul locuia in mijlocul copiilor lui Israel. Acum insa copii lui Israel ajung sa locuiasca in mijlocul paganilor. Ce inseamna asta?

Zabulon si Aser reprezinta crestinul care coboara tot mai mult standardul sfinteniei. De mult nu am mai auzit in textul acesta „Domnul era cu ei.” Se multumea intr-un timp sa castige de pe urma pacatelor, profita insa situatia se rastoarna uimitor- daca pana acum pacatul era in mijlocul lui, de acum pacatul preia controlul- s-a inmultiti nespus de mult si il copleseste astfel incat s-ar putea spune ca „el este in mijlocul pacatului.”

Standardul de sfintenie si credinciosie fata de Domnul a fost coborat. Acum ne multumim cu mai putin si chiar ajungem sa credem ca pacatul ne face un favor. Acceptam compromis cu pacatul si pacatul este de acord sa ne plateasca un bir, sa ne dea impresia ca ne aduce profit si ca fara el am fi mai saraci.

A incerca sa ne multumim cu mai putin decat a hotarat Domnul pentru noi inseamna compromis. Atunci cand refuzam sa asculta de cuvantul Domnului si sa izgonim dusmanul, atunci cand facem compromis cu dusmanul vom ajunge in minoritate, vom ajunge inconjurati de ei si asupriti de ei.  Compromisul ne limiteaza.

Astfel batem in retragere insa avem impresia ca suntem biruitori. Ei sunt in minoritate in mijlocul nostru si ne platesc si bir. Care este pasul urmator? Noi in mijlocul lor- noi in minoritate si ei majoritatea.

2Cor.6.16-18  …”Eu voi locui si voi umbla in mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu.” De aceea „iesiti din mijlocul lor si despartiti-va de ei zice Domnul. Nu va atingeti de ce este necurat si va voi primi. Eu va voi fi Tata si voi Imi veti fi fii si fiice -zice Domnul Cel Atotputernic.

Iata cum sta problema cu „mijlocul.” Canaanitii ajunsesera sa stea in mijlocul copiilor lui Israel. Insa Domnul vrea si trebuie sa umble in mijlocul poporului Sau. Pentru aceasta insa iata conditia: iesiti din mijlocul lor! Evreii ajunsesera acum sa fie in mijlocul lor. Nu degeaba nu se mai aminteste cum ca „Domnul era cu ei.”

Domnul vrea sa fie in mijlocul nostru, in inima noastra dar pentru asta ne spune „Iesiti din mijlocul lor!”

5. Neftali si Dan (v.33-36) [noi intre ei +bir? / izolare]

Neftali si Dan sunt copiii Bilhei. Nici ei nu mai lupta ci prefera sa louiasca de acum in mijlocul paganilor. Probabil si influentati fiind de exemplul fratilor lor. Nu s-au unit nici ei sa lupte impreuna. Domnul nu a fost cu ei pentru ca nici ei nu s-au suit sa izgoneasca.

Neftali acum incepe sa se multumeasca cu mult mai putin decat fratii lui de la care au luat exemplu rau. Acum se multumeste sa locuiasa in mijlocul canaanitilor insa se pare ca ei ajung sa plateasca birul- daca inteleg eu bine din v.33. ?  S-ar putea ca acest text sa nu sustina asta insa in mod sigur cartea Judecatori ne arata ca evreii ajunsesera sa plateasca bir.

Neftalii reprezinta crestinul care ajunge de acum sa plateasca el „bir” pacatului. Pacatul s-a transformat in viciu. Daca pana acum credeai sa ai imblanzit fiara se pare ca acum ajunge ea sa puna stapanire pe tine. Nu uita pacatul nu se imblanzeste. Pacatul preia controlul, ajungi rog al pacatului. Ne-am folosit de el ca sa castigam un ban mai usor, sa traim mai bine. Apoi ajunge sa castige teren si ne cere el favorul de a lipsi mai des de la biserica, sa platim ca bir bucuria noastra, fericirea si pacea cu Dumnezeu.

Iata deci ce inseamna sa locuim noi in mijlocul lor. Cand locuiau ei in mijlocul nostru ne bucuram ca luam noi bir de la ei. Acum suntem noi in mijlocul lor si iau ei bir de la noi.

Dan insa nu mai primeste nici bir, nu mai este primit nici sa locuiasca in mijlocul lor ci este izolat in munte. Amoritii castiga teren si „au dat inapoi in munte pe fiii lui Dan” (v.34) Astfel copiii ai lui Israel ajung stapaniti in propria lor tara.

Aplicatia la Biserica

Toata aceasta istorie a luptei impotriva dusmanului se aplica si la nivel de biserica. Iata cursul ei…

Iuda si Simeon.  Ilustreaza biserica in care fratii traiesc in partasie si unitate sfanta. Este perioada botezurilor si ne uitam cu atata drag la vremurile trecute de treziri spirituale cu numar mare de candidati la botezuri. Atunci eram smeriti si colaboram luptand cu totii impotriva aceluiasi dusman care era in afara bisericii. Multe biruinte si multe misiuni planta biserica noastra atunci.

Beniamin si Iosif– Dupa o anumita perioada de succese si botezuri, biserica ajunge sa creasca numeric. Bine-nteles ca in biserica locala se infiltreaza si nepocaiti, pacaliti care trebuie izgoniti. Totusi unii din biserica spun:”lasa-i acolo, sunt putini oricum…uite cati suntem noi… ei sunt si-asa cantitate neglijabila…vor trai si ei alaturi de noi…” -uitand ca porunca Domnul era sa-i izgoneasca.

In aceasta perioada din cand in cand mai sunt si izbucniri de victorie ca in cazul Casei lui Iosif insa victoria este mult prea mica in comparatie cu cele de la inceput.

Manase si Efraim–  Biserica noastra se uita si ia ca model alte biserici libertine din oras sau din tara unde se aude ca si betivi, curvari si mincinosi conveituiesc cu pocaitii adevarati. Asa ca ne hotaram sa-i tinem si noi. Totusi ca sa nu en mustre prea tare constiinta ca am incalcat Cuvantul Domunlui, ca si Saul spunem „ca ii jertfim Domnului” sau „luam bir de pe ei.” Ce inseamna asta? Pai, pentru ca sunt oameni cu daruri: are voce placuta, compune partituri, dirijeaza bine, predica bine, este om cu influenta… chiar daca este betiv, curvar sau rebel… – lasa ca ne ajuta in lucrare.

Astfel ii aducem in mijlocul nostru si-i lasam sa locuiasca linistit impreuna cu noi. Nu mai luptam pana la sange. Acum avem preferati. Marturia bisericii incepe sa piarda din putere in cartier si in oras.

Zabulon si Aser– Nepocainta se inmulteste mult mai repede decat pocainta. Daca nu am maturat aluatul cel vechi acesta a dospit si a compromis toata plamadeala. Daca la inceput oamenii rai si nenascuti din nou erau in mijlocul nostru acum vedem ca ei se inmultesc astfel incat noi ajungem in minoritate, noi suntem in mijlocul lor si nu ei in mijlocul nostru. Au de acum majoritatea si in adunarea generala si peste tot.

Trebuie sa fac aici o paranteza- un pastor ma sfatuia sa nu mai spun ca in biserica sunt doua feluri de oameni. Iata de ce cred ceea ce spun: 2Tim.3.1-9; 1Cor.15.34

Neftali– Ne-am bucurat de slujirea lor in biserica chiar daca traiesc in neoranduiala, chiar daca se imbatau, chiar daca erau neascultatori de parinti si razvratiti-dar ne bucuram ca erau de folos in slujire. [Totusi Domnul n-a primit acea slujire] Acum insa ei au ajuns mai numerosi ca noi. Acum am ajuns noi sa fim nevoiti sa le implinim capriciile, sa luam din gloria Domnului si sa le satisfacem ego-ul personal.

Dan– Biserica ajunge in sah. Nu mai poate face nici o miscare de eliberare pentru ca oricum ai misca esti in sah. Ei sunt deja mai multi, le-am oferit si bir, acum ne-au limitat si puterea de actiune, libertatea.

Cuvantul Domnului

Judecatori 2.1-5 Ingerul Domnului S-a suit din Ghilgal…si a zis:”Eu v-am scos din Egipt si v-am adus in tara pe care am jurat parintilor vostri ca v-o voi da. Am zis: Niciodata nu voi rupe legamantul Meu cu voi si voi sa nu incheiati legamant cu locuitorii din tara aceasta ci sa le surpati altarele.” Dar voi n-ati ascultat de glasul Meu. Pentru ce ati facut lucrul acesta? Am zis atunci:”Nu-i voi izgoni dinaitnea voastra ci va vor sta in coaste si dumnezeii lor va vor fi o cursa,”….

Ingerul Domnului este Domnul Isus inainte de intrupare. Domnul Isus Se adreseaza credinciosului si Bisericilor. Cuvantul Domnului a fost destul de clar. A face compromis cu pacatul inseamna a face legamant cu pacatul, cu dusmanul. Domnul hotaraste sa nu-i mai izgoneasca ci sa ne stea in coaste si sa ne fie o cursa.

Credinciosul care nu a luptat pastrand legamantul ajunge sa fie chinuit de tot felul de vicii si pacate. Este lipsit de linsite si pace sufleteasca si mereu predispus la cadere- robie in pacat.

Biserica de asemenea ajunge sa nu se mai poata elibera. Daca nu a ales sa lupte impreuna cu fratii ei ajunge in cele din urma sa lupte impotriva fratilor lor asa cum s-a intamplat cu Beniamitii cand aceasta semintie ajunge sa fie aproape nimicita de fratii lor.

Concluzia

Nu te multumi cu mai putin decat Domnul a hotarat pentru tine. Lupta fara nici un fel de compromis impotriva dusmanului. Lupta cautand ajutorul fratilor tai- singur nu faci fata, urmeaza exemplul celor ce s-au impotrivit pana la sange in lupta impotriva pacatului, nu lua in seama exemplul celor ce au facut compromis cu pacatul pentru ca in felul acesta sa nu ajungi biruit de pacat si biruitor deasupra lui.

16 ian 08 Biruinta Arad

Read Full Post »