DOMNUL ESTE PĂSTORUL MEU
Psalmul 23
Ioan Balaciu – Zărand – 2008 01 27 am
Psalmul 23 este probabil cel mai iubit text al Vechiului Testament. Este corespondentul lui Ioan 3.16 din Noul Testament. Este iubit pentru că este scurt, dinamic, uşor de memorat. Este iubit pentru că vorbeşte despre o relaţie personală cu Dumnezeu pe care fiecare credincios doreşte să o aibă. Este un psalm foarte personal. Vorbeşte despre mine şi Domnul. Nu cuprinde alte persoane.
Psalmul 23 este iubit şi pentru că nu se concentrează pe probleme ci pe soluţii. Cât de bine te simţi când ai probleme să-ţi vorbească cineva despre soluţii! De aceea, Psalmul 23 ne face bine întotdeauna. David a fost şi el un om cu probleme, însă Domnul i-a oferit soluţii. Nu ştiu când a scris David psalmul acesta: la tinereţe sau la bătrâneţe. Ştiu precis însă că ne face bine tuturor: şi celor tineri şi celor bătrâni.
Psalmul 23 este iubit şi pentru că nu este un psalm teologic. Este foarte practic. Vorbeşte despre experienţa noastră cu Dumnezeu în procesul de trăire a vieţii. Nu este despre ce credem. Este despre cum trăim. David şi-a avut propria lui experienţă cu Domnul, aşa cum fiecare din noi o avem. L-a cunoscut pe Domnul din tinereţea lui. Poate că nu fiecare din noi am avut harul acesta. Important este să avem o asemenea experienţă.
Relaţia lui David cu Domnul a fost una puternică de la-nceput. Vă amintiţi încrederea lui în Dumnezeu pe când lupta cu leul şi cu ursul pe vremea când păştea oile tatălui său. Vă amintiţi cum l-a biruit pe Goliat în Numele Domnului Oştirilor. Vă amintiţi cum Domnul l-a uns împărat şi l-a făcut biruitor în lupta cu Saul. Toate aceste experienţe i-au marcat viaţa.
Viaţa noastră este marcată de asemenea, de experienţele pe care le avem cu Dumnezeu. Creştinismul nostru este dat de soluţiile pe care le primim din partea lui Dumnezeu la problemele noastre şi de modul în care le aplicăm la trăirea de fiecare zi. Nu este nici o filozofie. Trăirea arată credinţa pe care o avem.
Psalmul acesta este iubit pentru că este viu. Se referă la viaţa reală. Dumnezeu mi-a pus pe inimă să predic duminica aceasta din Psalmul 23. Iubesc psalmul acesta pentru că este povestea vieţii mele. Am avut parte de experienţe cu Dumnezeu încă din tinereţea mea. Vă chem şi pe dvs. la o trăire reală cu Dumnezeu. Vă chem la un creştinism veritabil. Vă chem la o relaţie cu Dumnezeu puternică care să ne determine viaţa.
Când spun aceasta nu mă refer la faptul de a citi mai mult biblia, de a veni mai des la biserică, de a ne ruga mai mult. Toate aceste lucruri sunt doar mijloace pentru atingerea scopului. Scopul este cultivarea relaţiei de intimitate cu Dumnezeu, trăirea unei vieţi de parteneriat cu Dumnezeu cu privire la toate elementele vieţii până în cele mai mici detalii.
Psalmul 23 ne ajută la aceasta. Cineva spunea că Psalmul acesta este atât de important încât ar putea fi considerat una dintre cele 7 minuni ale lumii, pentru că are putere să ne schimbe viaţa. Este adevărat lucrul acesta. Mă rog ca Dumnezeu să-Şi facă lucrarea! Mă rog ca Dumnezeu să-şi binecuvânteze Cuvântul cu putere! Vă rog să priviţi fiecare bucăţică din psalm ca pe o bucăţică de revelaţie. Deschide-ţivă inima şi aşteptaţi ca Dumnezeu să vă vorbească în mod direct şi personal prin mesajul acesta! Dumnezeu ne poate schimba viaţa!
Haideţi să trecem la elementele textului:
Domnul este Păstorul meu
Încă de la-nceput suntem introduşi într-o problemă de relaţie de mare intimitate: „Domnul este Păstorul meu”. Fiecare om tânjeşte după o asemenea relaţie. Religie înseamnă relaţie. Relaţia este între om şi Dumnezeu. Dumnezeu este prezentat aici ca „Domnul”. Dumnezeu are multe nume în Biblie: Jehova, Elohim, El Şadai. Nu este folosit nici unul dintre ele aici. Nu este vorba despre Dumnezeul cel Mareşi Puternic care a creat cerurile şi pământul. Este vorba despre Dumnezeul cel iubitor care ni se oferă pe Sine într-o relaţie de iubire. Este vorba de „Domnul”.
„Domnul este”. Este vorba de timpul prezent. „Domnul” se apropie de mine acum şi aici. Domnul este cu mine în prezent. Nu oarecând în trecut sau cândva în viitor. Totul este foarte precis: „Domnul este” prezent în relaţie chiar acum şi aici. El este pe „on”. Ce mângâiere este să ştim lucrul acesta.
„Domnul este” prezent în relaţie chiar acum şi aici. El este pe „on”. Ce mângâiere este să ştim lucrul acesta.
„Domnul este Păstorul meu”. Interesantă relaţie: oaie – Păstor. Oare de ce metafora aceasta. Nu este singurul loc în biblie unde creştinii sunt consideraţi „oi” (Ioan 10). Oaia are o natură diferită de a multor alte animale. Oaia este diferită de porc, de vulpe, de lup. Oaia are un anume caracter compatibil cu ce ar trebui să fie un creştin. În schimb, oaia este un animal fără orientare. Se rătăceşte uşor: „fiecare îşi vedea de drumul lui”, Isaia 53.6. Oaia nu are direcţie. Nu ştie de unde vine şi unde merge. Oaia este mulţumită cu sine. Mănâncă ce găseşte în faţa ei. În plus, oaia nu are instictul pericolului. Nu-i pasă ce i se poate-ntâmpla. Oaia nu are un sistem propriu de apărare. Nici măcar nu ştie să strige. Preferă mai degrabă să tacă. În ciuda caracterului bun al naturii sale, oaia este extrem de vulnerabilă. Are mare nevoie de protecţie. Oaia nu se poate descurca fără păstor. Nevoia de păstor este atât de mare încât nu se poate concepe ca oaia să se descurce singură într-o asemenea lume.
De aceea ne este dată ilustraţia aceasta. Domnul Isus a spus: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”, Ioan 15.5. Tot El a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun”, Ioan 10.14. Isus ne iubeşte. El Şi-a dat viaţa pentru noi: „Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi”, Ioan 10.10. Expresia: „Domnul este Păstorul meu” presupune o relaţie de cunoaştere: „Îmi cunosc oile şi ele mă cunosc pe Mine”, Ioan 10.14. Isus ne cunoaşte natura, temperamentul, caracterul. Isus ne cunoaşte familia: părinţi, bunici, fraţi şi surori. Isus ne cunoaşte bucuriile şi necazurile. Isus ne cunoaşte trecutul şi cunoaşte calea spre viitor. El ştie totul despre noi în trecut şi cunoaşte calea pe care urmează să mergem. Iată de ce este imperios necesar pentru noi ca „oi” să ne menţinem într-o strânsă legătură cu Păstorul.
Nu voi duce lipsă de nimic
Să facem un pas mai departe: „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”. Vă rog să ridicaţi mâna cei care puteţi spune: „Domnul este Păstorul meu”. Mulţumesc. Vă rog să ridicaţi mâna acum cei care puteţi spune: „nu duc lipsă de nimic”. La ce se referă expresia aceasta? Cu siguranţă nu se referă la o viaţă de lux. Ştiţi cui le lipsesc cele mai multe lucruri? Celor bogaţi. Oamenii mai săraci se mulţumesc cu mai puţin. Oamenilor bogaţi în schimb le lipsesc multe lucruri. Cu cât au mai mult cu atât le lipsesc mai multe lucruri. Este interesant, nu-i aşa? Psalmistul se referă aici la altfel de bogăţii decât cele materiale.
Avem aici o promisiune. Dacă în experienţa mea de viaţă se va dovedi că Domnul este cu adevărat Păstorul meu, consecinţa unei astfel de trăiri va fi că: „nu voi duce lipsă de nimic”. Tot ce Păstorul intenţionează să-mi dea, va ajunge la mine. Nu voi fi lipsit de nici unul din lucrurile pe care Păstorul are planificat să mi le dea.
Faptul acesta este o certitidine. În măsura în care voi fi tot mai mult dăruit Domnului prin a-mi cultiva relaţia cu El, mă voi bucura tot mai mult de El şi voi beneficia tot mai mult de binecuvântările ce decurg din această relaţie. Faptul că „Domnul este Păstorul meu” în prezent, îmi garantează faptul că „nu voi duce lipsă de nimic” din prezent către viitor. Lucrul acesta îmi aduce siguranţă şi mângâiere.
De fapt, întregul psalm este o prezentare a ce primesc din partea Domnului ca urmare a faptului că-mi este Păstor. La ce anume mă conduce. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom urmări împreună enumerarea beneficiilor faptului de a-L avea pe Isus ca Păstor şi vom ajunge cu siguranţă la aceeaşi concluzie cu psalmistul: „paharul meu este plin de dă peste el” sau „da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele”.
El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă
Una dintre beneficiile faptului că Isus îmi este Păstor, este purtarea de grijă pentru toate cele necesare vieţii. Trăind într-o lume materială, mintea noastră fuge imediat înspre nevoile fizice. Dumnezeu ştie acesta şi nu exclude pâinea de fiecare zi de pe lista purtării de grijă. Expresiile „El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă” se referă şi la purtarea de grijă pentru lucrurile necesare vieţii, simbolizate aici prin hrană şi băutură, fără de care nu se poate trăi.
Mesajul din spatele acestor expresii este însă cu mult mai profund. Domnul Isus ne poartă de grijă şi pentru nevoie spirituale, sufleteşti, cu mult mai importante decât cele materiale. Isus a spus: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, Matei 4.4. „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui”, Ioan 4.34.
Isus a spus de asemenea: „Eu sunt Pâinea vieţii„, „Eu sunt Pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”, Ioan 6.48, 51. Femeii samaritence la fântână Isus i-a spus: „Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-I va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică„, Ioan 4.13-14.”
Expresiile „păşuni verzi” şi „ape de odihnă” se referă la Hristos, la Fiinţa Lui, la Dumnezeu care mi se dăruie pe Sine. Nu este uşor să înţelegem lucrul acesta pentru că n-a fost înţeles nici atunci. Nu putem trăi fără resurse. Resursa noastră spirituală este El, este Hristos, este Persoana Lui, nu altceva, nu altcineva şi nu alte lucruri. Suntem chemaţi să ne legăm de El, să ne-nfruptăm din El, să ne hrănim cu El.
Isus a spus: „După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine”, Ioan 6.57. Isus trăieşte prin Tatăl şi noi trăim prin El. Este vorba despre Viaţă din Dumnezeu, nu altceva, nu mai puţin decât atât. Nu putem trăi o viaţă dumnezeiască pe pământul acesta fără resurse dumnezeieşti. Relaţia pe care o avem cu Isus este o relaţie divină. Tocmai de aceea am spus că înţelegerea Psalmului 23 ne poate schimba viaţa.
Nu este vorba despre ce putem procura noi. Nu este vorba despre laptele şi pâinea, pe care le cumpărăm de la alimentara. Nu este vorba despre eforturile noastre religioase de a trăi o viaţă morală şi de a fi plini de râvnă pentru lucrare. Nu acesteasunt resursele prin care trăim o viaţă de relaţie. Nu!
Problema se pune cu totul altfel. Suntem mlădiţe în viţă. Suntem chemaţi să ne tragem seva din El, să rămânem în El, Ioan 15. Hristos ni se oferă pe Sine să ne hrănim din El, să ne bucurăm de prezenţa Lui, să ne saturăm cu bunătatea Lui, să fim fericiţi în El. Hristos în Fiinţa Lui răspunde nevoilor noastre cele mai profunde de cunoaştere, de adevăr, de călăuzire. A ne găsi împlinirea în El ne aduce liniştea, siguranţa, „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere”, Filipeni 4.7, indiferent care sunt problemele zilnice prin care trecem. Acestea sunt „apele de odihnă” la care se referă psalmistul.
Iată cum ajungem la împlinirea promisiunii: „nu voi duce lipsă de nimic?” Păstorul cel Bun în Sine satisface toate nevoile noastre spirituale. În Hristos avem soluţia la tot ce avem nevoie să ştim, să avem, să facem. „Voi aveţi totul deplin în El în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii”, Coloseni 2.10.
Îmi înviorează sufletul
Este minunat să fim în relaţie cu Domnul. Este minunat să putem spunem : „Domnul este Păstorul meu”. Este minunat să ştim că avem „totul deplin în El”. Aceasta este partea de teorie. Sună frumos. În practică însă suntem săraci din punct de vedere spiritual, suntem slabi, suntem lipsiţi de vlagă, suntem uscaţi şi goi. Recunoaştem aceasta. Ce este de făcut?
Dumnezeu are o veste bună pentru noi. Un alt beneficiu al relaţiei cu Hristos este că: „Îmi înviorează sufletul”. Ne restaurează. Cât de necesar este lucrul acesta. Ni se întâmplă să trecem prin perioade de slăbiciune în care să nu avem nici o plăcere de a ne ruga, de a citi biblia, de a merge la biserică. Ne coborâm atât de uşor din Duhul în firea pământească! Suntem atât de vulnerabili şi atât de uşor de ispitit! Facem atâtea alegeri proaste încât nu mai ştim ce-i de capul nostru! După aceea, ne pocăim, ne mărturisim păcatul înaintea Domnului, dar suntem în ceaţă. Ştim că Dumnezeu este nemulţumit. Nu mai ştim dacă suntem iertaţi. Nu mai avem habar unde suntem în relaţia cu Domnul. Sunt dureroase aceste stări. Nu suntem aşa pentru că asta vrem. Nu suntem aşa pentru că ne place. Ce este de făcut?
Unul din modurile în care Păstorul ne slujeşte este să ne restaureze. A restaura înseamnă a aduce ceva la starea iniţială. Bunul Păstor ne-a iubit atât încât Şi-a dat viaţa pentru noi. Nu ne lasă acum când a pus în noi natura Sa prin naşterea din nou, când a pus în noi Duhul Său, când a mijlocit înfreptăţirea noastră înaintea tatălui. Se apleacă cu gingăşie spre noi şi ne restaurează. Ne aduce de la poziţia „din fire” din nou la poziţia „în Duhul”. Ne aduce de la starea „de necredinţă” la starea „de credinţă”. Ne face să înţelegem că nu suntem „respinşi”, ci suntem „acceptaţi” şi „iubiţi”. Ne ridică din starea „de amărăciune” şi ne umple din nou sufletul „cu bucurie”. Ne aduce de pe tărâmul minciunilor satanei pe tărâmul adevărului lui Dumnezeu. Aceasta face Păstorul.
Suntem în adevăr slabi! Suntem vulnerabili în calea ispitelor! Avem nevoie de ajutor! Să nu descurajăm însă. Ajutorul ne este oferit de către Păstor. Mai întâi ni se oferă pe Sine ca hrană şi băutură. Ne cheamă să ne extragem resursele din El ca să fim puternici. Dar dacă nu ne-am hrănit destul, dacă nu am ajuns încă la împlinire, dacă nu suntem atât de puternici pe cât am putea fi, El are milă de noi şi ne ridică, ne restaurează.
Haideţi să nu mai privim la noi înşine! Haideţi să nu ne propunem să nu mai cădem! Haideţi să nu ne luăm noi angajamente! Haideţi să nu ne mai autopedepsim! NU ajută la nimic! Dimpotrivă! Haideţi să privim la Isus! Haideţi să ne cultivăm relaţia cu El şi mai profund! Haideţi să ne încredem în purtarea de grijă şi în restaurarea Lui, pentru că El „Îmi înviorează sufletul”.
Psalmul 23 vorbeşte despre o profundă relaţie de cunoaştere. Duhul Sfânt ne ajută să-l cunoaştem pe Păstor şi să ne cunoaştem pe noi înşine. Tot Duhul Sfânt ne ajută să-nţelegem că „mântuirea vine de la Domnul”, Iona 2.9. Cel care a luat iniţiativa, Cel care ne-a acordat har, Cel care ni S-a dat pe Sine în moarte, este Acelaşi cu Cel care ni se pune la dispoziţie ca resursă de Viaţă. Tot El este şi Cel care ne ridică, ne împrospătează, ne pune din nou picioarele pe stâncă, ne reînvie speranţa. Slavă Lui!
Nu putem face abstracţie de slăbiciunile noastre. Să nu facem abstracţie însă nici de bunătatea lui Dumnezeu. Oricui i se poate întâmpla să cadă. I s-a-ntâmplat lui David şi i s-a întâmplat lui Petru. Ni se întâmplă şi nouă într-o formă sau alta. Să nu ne grăbim să judecăm. Să facem mai degrabă ce a făcut David. A mers cu pocăinţă înaintea Domnului şi L-a rugat: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!„, Psalmul 51.12.
Cineva a spus că „este mai mult har în inima lui Dumnezeu, decât păcat în inima omului”. Lucrul acesta este adevărat: „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Cristos, Domnul nostru”, Romani 5.20-21.
Problema disciplinei bisericeşti este greşit înţeleasă de mulţi. Cine este născut din nou şi are Duhul Sfânt în el, poate să fie restaurat, pentru că are în el viaţa lui Hristos. Orice copil al lui Dumnezeu poate să cadă în ispită şi poate fi minţit de satan să nu-şi mai cultive relaţia de intimitate cu Dumnezeu. Misiunea bisericii nu este de a face pe procurorul şi a trece la acuzaţii. Misiunea bisericii este să-l ajute să-şi refacă relaţia de intimitate cu Dumnezeu prin a-l scoate din minciună şi a-l ajuta să îmbrăţişeze adevărul lui Dumnezeu.
Avem şanse mult mai mari să întoarcem la Domnul un frate care este deja al Domnului, chiar dacă a căzut în păcat, decât să întoarcem la Domnul pe cineva care este în lume şi care nu este născut din nou. Haideţi să ne smerim înaintea Domnului! Haideţi să ne apropiem cu drag de cei căzuţi. Haideţi să-I dăm ocazie Domnului să-i restaureze prin noi şi să le învioreze sufletul.
Mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina Numelui Său
Vă rog să observaţi ce urmează: Un pasaj extraordinar! O altă traducere spune:
Din relaţia noastră cu Domnul rezultă o nouă cale de viaţă. Chiar şi atunci când am căzut şi am fost restauraţi avem nevoie de a şti pe ce cale să mergem. De aceea, psalmul continuă cu: „mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său”.
Din păcate, oaia nu are un sens al direcţiei. Nu ştie unde să meargă. Oaia nu are ţintă unde trebuie să ajungă. Tendinţa noastră este să urmăm instictul firii pământeşti, al sinelui mai degrabă decât pe cel al Duhului. Ignorăm Cuvântul lui Dumnezeu, trecem uşor peste semnalele trimise de conştiinţă, ne hrănim mintea cu lucruri lumeşti. Nu suntem în stare să ne ţinem de o cale. Ce este de făcut? Ajutorul vine din partea Păstorului: „mă povăţuieşte pe cărări drepte” sau într-o altă traducere: „mă conduce pe calea neprihănirii”.
Nu avem o dreptate a noastră care să fie acceptată înaintea lui Dumnezeu ca să primim îndreptăţirea. La fel, nu avem o dreptate a noastră care să ne menţină îndreptăţi. Dumnezeu ne-a pus în cont neprihănirea lui Hristos. Dumnezeu ne menţine pe calea neprihănirii. Moartea lui Hristos este temelia pentru obţinerea neprihănirii prin credinţă. Viaţa lui Hristos şi trăirea Lui în noi este temelia pentru trăirea unei vieţi de sfinţenie.
Păstorul cel Bun ne oferă purtarea de grijă şi restaurarea. El ne oferă şi călăuzirea. Pentru foarte mulţi creştini problema aceasta este greu sau greşit înţeleasă. Călăuzirea lui Dumnezeu nu constă atât de mult în a ni se spune ce avem de făcut în procesul de trăire a vieţii, cât are a face cu Călăuza, cu Persoana lui Hristos care ne însoţeşte pe cale şi care nu poate să trăiască decât o viaţă de neprihănire în şi prin noi, atunci când noi ne lepădăm de sine şi ne dăm la o parte.
Secretul umblării pe calea neprihănirii este lepădarea de sine: „dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze”, Luca 9.23. Calea neprihănirii este o cale necunoscută pentru noi. Dumnezeu ne conduce pe unde doreşte El dar tot El ne spune şi ce trebuie să facem. Aceasta înseamnă a nu mai avea o viaţă proprie. Înseamnă a trăi în dependenţă de El. Calea neprihănirii este calea crucii. Domnului Isus Îi este cunoscută această cale. Să nu ne fie frică să mergem pe ea pentru că duce la glorie. Tocmai despre aceasta este vorba. Despre glorie.
De ce credeţi că Domnul este Păstorul nostru? De ce ne duce la păşuni verzi şi mănoase? De ce ni se dăruie pe Sine ca hrană? De ce ne duce la ape de odihnă. De ce ne restaurează atunci când cădem? De ce ne conduce pe cărări drepte? Răspunsul la toate aceste întrebări este unul singur: „din pricina Numelui Său”. Ce înseamnă aceasta?
Aspectul acesta este foarte important. Care credeţi dvs. că este cel mai important lucru din univers pentru Dumnezeu? Să fie apreciat! Să fie slăvit! Să fie recunoscut ca Dumnezeu, că are totul în Sine, că nu-I lipseşte nimic, că este fericit! Dumnezeu este sfânt, este strălucitor, este, este, este. Dumnezeu este satisfăcut de Sine. Toate acestea la un loc formează slava, gloria Sa.
Mai am o întrebare: „Care credeţi dvs. că este cel mai important lucru pe care îl aşteaptă Dumnezeu din partea noastră?” Să-I lăudăm Numele! Să-I dăm glorie! Să-L recunoaştem aşa cum este! Să-L onorăm! Aceasta este cel mai bun lucru pe care-l putem face: Să-L lăudăm pe Dumnezeu în mod direct şi să ne lăudăm cu El înaintea oamenilor.
Dumnezeu este lăudat când suntem satisfăcuţi „în El” şi când alegem de bună voie să mergem pe calea neprihănirii. Este vorba aici de o relaţie de mare intimitate între om şi Dumnezeu, care se împleteşte în procesul de trăire a vieţii de pe pământ şi care nu se va rupe niciodată. Este vorba despre o cunoaştere a inimii lui Dumnezeu şi a voiei Lui care ni se descopere înăuntrul nostru, în interior. O cunoaştere artificială va da naştere la o religie artificială. Cunoaşterea lui Dumnezeu este o cunoaştere vie, reală, împlinitoare, care ni se descoperă înăuntrul nostru prin revelaţie.
În Vechiul legământ cunoaşterea lui Dumnezeu era una exterioară. Ea venea prin lucruri din exterior: legea scrisă pe table, jertfele, preoţii, templul. Toate aceste lucruri erau lucruri exterioare. În Noul legământ cunoaşterea lui Dumnezeu vine direct înăuntrul nostru. Legea ne este scrisă în inimă. Duhul este înăuntru. Nattura divină este înăuntru. Cunoaşterea este una personală, lăuntrică, profundă, inconfundabilă, dătătoare de viaţă.
Biblia este cartea lui Dumnezeu. Totuşi ea nu este Dumnezeu Însuşi. Pentru lăuntrul nostru, Biblia este exterioară. Dumnezeu poate să ne vorbească prin Biblie, dar nu neaparat. Cineva poate să citească Biblia şi să nu primească nici un Cuvânt din partea lui Dumnezeu. Citind Biblia putem cunoaşte multe lucruri despre Dumnezeu.
Adevărata cunoaştere este atunci când Duhul lui Dumnezeu ia cuvântul pe care îl citim din biblie şi îi dă viaţă în interior. Abia atunci Cuvântul acela este un cuvânt viu care hrăneşte, înviorează, întăreşte. Aceasta înseamnă: „Domnul este Păstorul meu”. În baza acestei relaţii de intimitate, Dumnezeu ne conduce pe calea neprihănirii.
Numele lui Dumnezeu este slăvit numai de o inimă care-I cunoaşte inima. Dumnezeu este slăvit numai în cunoştinţă de cauză. Orice adevărată laudă are o motivaţie, un argument de mare greutate care este conform cu realitatea. Dumnezeu nu primeşte închinarea artificială. Numele lui Dumnezeu este slăvit numai atunci când alegem de bună voie şi în cunoştinţă de cauză să mergem pe calea neprihănirii oricât de mult ne-ar costa. Când trăirea noastră este aşa cum este: „din pricina Numelui Său”, am ajuns deja pe un munte, suntem la înălţime. Ghici ce urmează?
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii
Viaţa este formată din urcuşuri şi coborâşuri. Călăuzindu-ne pe calea neprihănirii, Păstorul cel Bun ne conduce prin munţi şi prin văi: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii”. Expresia „chiar dacă” ne arată clar că există posibilitatea de a trece prin experienţe neplăcute. Oricând ni se poate întâmpla orice. Nimic nu este garantat.
Faptul că suntem creştini nu înseamnă că suntem scăpaţi de pericole. Psalmistul spune în 34.19: „De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scapă totdeauna din ea”. Isus a spus: „în lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, Ioan 16.33.
Când psalmistul dă de necazuri, schimbă pronumele. Până acum a vorbit despre Domnul: El mă paşte în păşuni verzi; El mă duce la ape de odihnă; El îmi înviorează sufletul; El mă povăţuieşte pe cărări drepte. De la punctul acesta înainte se relaţionează altfel faţă de Păstor: „nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine! Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie; Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; Tu îmi ungi capul cu untdelemn; Tu îmi umpli paharul de dă peste el”.
Când suntem în necaz, teologia nu ne ajută prea mult. Avem nevoie de ceva mai concret. Avem nevoie de El mai aproape. În suferinţă schimbăm pronumele. Când eram pe păşuni verzi vorbeam despre El. Când suntem în vale nu mai este suficient să vorbim despre El. Vrem să vorbim cu El. Lucrul acesta este bun. Este şi mai bine să vorbim cu Dumnezeu la fel de intim şi în vremurile bune, nu doar în suferinţă.
Nu mă tem de nici un rău căci Tu eşti cu mine
Indiferent cât de adâncă este valea, când începem să vorbim cu Dumnezeu şi ştim că ne aude, dispare frica şi disperarea: nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine”. Avem percepţia aceasta: „Tu eşti cu mine”. Nu suntem singuri în vale. Nu suntem abandonaţi. Nu este o întâmplare unde suntem. Păstorul este împreună cu noi.
Nu ne mai este frică. „Valea umbrei morţii” nu mai este o sperietoare pentru noi. Este doar o umbră a morţii, a vrăjmaşului. Nu ne poate atinge. Păstorul este cu noi: „Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie”. Toiagul este pentru duşmani, iar atingerea cu nuiaua ne face bine. Ştim că Păstorul este cu noi. Dacă este umbră, înseamnă că de undeva vine lumină: „Isus este lumina lumii”, Ioan 8.12. Isus este cu noi şi atunci când umblăm prin vale. Nu ne este frică de umbre. Suntem copii ai luminii!
David şi-a avut şi el văile lui. A fost aproape de moarte atunci când a fost persecutat de Saul. A fost aproape de moarte atunci când fiul său Absalom a-ncercat să-i ia împărăţia. Dumnezeu a fost alături de el. Şi pe noi Dumnezeu ne poate trece prin fel de fel de-ncercări. Unui frate păstor de la Cluj i-a murit fiul la numai 21 de ani. Unui frate păstor de la Oradea i-a murit soţia într-un accident. Dumnezeu este însă cu noi prin orice am trece. Dumneezu este suveran şi are toate lucrurile sub control. Să ne încredem în El. Există lucruri pe care nu le putem învăţa decât în vale. Dumnezeu ştie de ce trebuie să ne conducă exact pe acolo pe unde suntem în momentul acesta. Să nu disperăm.
Alexandăr Soljeniţen a fost un geniu, un mare artist. În ciuda comunismului din Rusia, el a fost creştin. A fost închis într-o închisoare de maximă securitate şi i s-a luat orice posibilitate de comunicare. Nu radio, tv., ziare, telefon. Nu pix, hârtie. Nu conversaţie. Colegii de muncă nu aveau voie să vorbeascăă cu el. Îi era tare greu. S-a gândit la sinucidere, dar nu putea pentru că era creştin. Atunci a plănuit să fugă în aşa fel ca să fie observat ca să-l împuste gardienii. Voia să moară. Nu mai putea. A venit o zi în care a zis: acum este momentul. În clipa când voia să fugă, un coleg prizonier l-a luat de haine şi s-a uitat adânc în ochii lui. Pe moment a înţeles că Domnul l-a trimis ca să nu facă gestul acela. S-a liniştit. Trei zile mai târziu a fost eliberat la Geneva în Elveţia.
Nu ştiu cât de adâncă este valea prin care treci. Însă Domnul este cu tine. Nu abandona lupta, nu-ţi pierde cumpătul. Schimbă mai degrabă pronumele. Nu te mai gândi doar la Dumnezeu. Vorbeşte cu Dumnezeu. Spune-I tot ce ai pe suflet. Varsă-ţi sufletul înaintea Lui şi El te va întări.
Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei
Nu puteţi crede ce urmează: „Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei”. Domnul pregăteşte pentru noi un ospăţ la ieşirea din vale. Până la urmă vom constata că a meritat. Când mergem pe calea Domnului alegem varianta câştigătoare întotdeauna. Domnul are multe binecuvântări pentru noi.
Cu cât Îl cunoaştem mai intim pe Domnul, cu cât avem o mai strânsă legătură cu El, cu atât viaţa noastră va deveni o sărbătoare, un ospăţ continuu, chiar şi când trecem prin vale, pentru că Domnul este Bucuria noastră. „Fericirea mea este să mă apropiu de Domnul”. Domnul i-a spus lui Avraam: „Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare”, Genesa 15.1.
Dar unde sunt duşmanii? Atunci când trăim o viaţă de totală dependenţă de Dumnezeu, nimic altceva nu mai contează. Nimeni şi nimic nu ne poate lua ce Dumnezeu are planificat să ne dea, pentru că este suveran. În acelaşi timp, iubirea lui Dumnezeu curge prin noi pentru cei care ne fac bine sau rău, nu contează. Viaţa noastră nu mai este determinată în nici un fel de nimeni şi de nimic altceva decât de Domnul. Avem un ospăţ necurmat. Da, ei, cei care au vrut să ne facă rău sunt acolo. Sunt martori ai lucrării Domnului în viaţa noastră. Sunt martori ai ospăţului nostru de viaţă care nu se mai termină. Sunt ruşinaţi şi uluiţi.
Îmi ungi capul cu untdelemn
Păstorul are pentru noi tot ce este mai bun: „Îmi ungi capul cu untdelemn”. Ne dă alinare sufletului. Ne pune balsam pe rană. Ne mângăie. Ne încurajează. Ungerea Lui poate să însemne însă şi un fel de percepţie a voiei Sale intenţionale. Privim în ochii Lui şi înţelegem ce vrea să spună, ce aşteaptă de la noi să facem: „voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt şi ştiţi orice lucru” 1 Ioan 2.20. Este o intimitate deosebită aici.
Si paharul meu este plin de dă peste el
Nici că se putea altfel: „Si paharul meu este plin de dă peste el”. Expresia de legătură „şi” ne conduce spre singura concluzie posibilă. Când suntem într-o asemenea relaţie de intimitate cu Domnul, nu putem decât să fim pe deplin satisfăcuţi „în El”. Promisiunea: „nu voi duce lipsă de nimic” de la începutul psalmului a devenit realitate în viaţa noastră în urma experienţelor cu Dumnezeu.
Am primit din partea Domnului provoziile necesare, pacea sufletului, protecţie de pericole, prezenţă călăuzitoare, paradisul, un ospăţ necurmat. Cu adevărat: „paharul meu este plin de dă peste el”.
Da, fericirea si îndurarea mă vor însoti în toate zilele vietii mele
Sunt cu adevărat fericit! „Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele”. Sunt încântat de Domnul şi sunt împlinit în El. Nu am nici o problemă nerezolvată din trecut şi nu am nici o problemă pentru viitor, pentru că: „îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele”.
Întreaga noastră relaţie cu Dumnezeu se bazează pe caracterul Său, pe bunătatea Lui, pentru faptul că a avut milă de noi. Nimic din toate acestea nu este meritul nostru. Totul vine de la El, pentru că ne-a acordat îndurare, pentru că este bun. Să nu uităm niciodată lucrul acesta! De aceea „în El” ne găsim fericirea şi împlinirea. Suntem siguri de iubirea Sa pentru noi. Suntem siguri de harul Său. Suntem siguri că fericirea şi îndurarea ne vor însoţi în toate zilele vieţii noastre”.
Şi voi locui în casa Domnului până la sfârsitul zilelor mele
Care ar putea să fie hotărârea finală pe care am putea-o lua după ce am ajuns într-o astfel de relaţie cu Dumnezeu? Nu ne vom despăţi niciodată: „voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele”. Aceasta nu înseamnă că ne facem locuinţa la biserică. Aceasta înseamnă că dorim să ne menţinem în această relaţie până la sfârşit. O cântare de-a noastră spune: „casa mea şi cerul Lui, tot ce-avem e una!” Amin!
Predicatorul 